Parintii ne-au despartit

Chiar si acum il mai iubesc pe Fabian, cu toate ca sunt casatorita de doi ani de zile cu altcineva, un barbat bun, iubitor si, mai ales, pe gustul parintilor mei. Insa ca Fabi nu a fost si nu va mai fi nimeni…

Scriu aceste randuri cu lacrimi in ochi, lacrimi mai mult de neputinta si regret, decat de tristete. Ma simt vinovata si plina de regrete ca am fost atat de slaba, acum trei ani, cand am acceptat sa ma despart de singurul barbat care m-a facut sa-l iubesc cu adevarat din cauza parintilor mei. Aveam 19 ani, iar el era prietenul meu din perioada liceului; aveam totul in comun, de la muzica pana la ganduri si pareri… Singura diferenta era ca eu tinteam extrem de sus, iar el traia doar pentru clipa prezenta, pentru a se simti bine, pentru a-si trai viata in fiecare secunda, fara presiunea viitorului. Cand l-am cunoscut, la 16 ani, stiam ca el este EL, cel cu care vreau sa-mi petrec restul vietii, cel alaturi de care voi calatori prin toata lumea, cel cu care imi voi imparti patul cu baldachin la care visam… Am fost fericita in cei trei ani petrecuti cu Fabi, da, am fost foarte fericita, am simtit ca prind aripi, ca invat sa cunosc lumea, universul, tot ceea ce ne inconjoara si ne face sa ne maturizam fara a uita ca am fost vreodata copii.

Culmea este ca si parintii mei stiau ca sunt fericita, ma vedeau cum radiez dupa fiecare intalnire cu el. La inceputul relatiei, singura conditie pe care mi-o impuneau era sa ajung acasa inainte de lasarea intunericului si nu se impotriveau acestor intalniri. Dupa ce l-au cunoscut pe el, parintii mi-au spus asa: “Este un baiat foarte visator, mama, sa va plimbati si sa scrieti poezii acum, cat sunteti liceeni, pentru ca apoi, dupa liceu, tu o sa pleci la facultate, iar el… treaba lui ce-o face.” Eu le-am ras in fata si le-am spus ca o sa fim impreuna mereu, pentru ca amandoi suntem visatori si ne plac aceleasi lucruri.

Stiu ca eram mica, un copil idealist si cu capul in nori, dar sunt sigura ca, impreuna, am fi reusit. As fi reusit sa-l conving sa-si caute un serviciu “normal”, iar noaptea ar fi avut suficient timp sa cante la chitara si sa deseneze, asa cum ii placea lui. Sau poate imbina, cumva, pasiunea si cariera…

Toata nebunia noastra a durat trei ani de zile, trei ani luminosi si plini de fericire, in care n-am cunoscut durerea. Nu ne-am certat niciodata, pentru ca mereu ne dadeam seama ca gandim la fel. Nu mi-a reprosat niciodata nimic si nici eu lui, pentru ca ne intuiam de fiecare data dorintele. Ne faceam reciproc cele mai frumoase surprize si aveam cea mai draguta gasca de prieteni, intr-adevar, nu multi, dar foarte apropiati.