Obisnuinta - cum o vede El

Este grasa, libidinoasa, hulpava si vicleana. O cresti de mica gandindu-te ca o sa fi suficient de vigilent ca sa nu o lasi sa se faca mare. O privesti de departe cum incalzeste caminul in alte case, ranjind multumit in tine ca la tine e racoare multa si mult bine. O vezi undeva aproape, in alte fiinte si alti prosti si iti juri ca pe ea nu o sa o lasi sa se apropie niciodata. Tu stii cel mai bine ca ceea ce exista la tine in casa nu are nimeni. O arunci pe fereastra, intra pe un colt de usa. Comoda nevoie mare si neobrazata tare. Nu o tii la piept, dar te musca chiar si de sanul care nu exista. Iti zambeste gretos in timp ce lasa sa i se vada suncile care atarna.

Este oribila! Dar, slaba Domnului, s-o creada ea... niciodata nu o sa ajunga la tine... La tine in suflet in pat, in trup, pe canapea, intre patru pereti, minte, in amintiri, in prezent.... momentan e noutate, viitor si rasfat. Ii zambesti asadar hotarat si dracos. Iubirea ta se lasa cu zgaraieturi, gemete surde si sonore si tandreturi calde si senine. Dar cu timpul uiti ce ai ai, ce ai avut si nu te mai gandesti la ceea ce-ti mai ramane. Grasa, libidinoasa, hulpava si vicleana se pofteste singura pe la tine prin ganduri. O primesti cu indurare ca pe o amanta, se poarta cu tine de parca ti-ar fi cea mai credincioasa sotie. Ca cel mai destept prost, te lasi prins in capcane.

Orice ai face, oricate cuvinte obscure ii spui, oricate suturi ii dai la fund, oricate palme ii arunci peste obraz, iti promite solemna ca nu o sa te paraseasca niciodata. Ceva iti provoaca indiferenta, ceva in lumea ta moare. Un ceva mecanic si mereu acelasi se instaleaza. Nimic nu te mai gadila prin vene, nimic nu-ti mai misuna prin spirit. Zambetul ei nu-ti mai provoaca fiori pe sira spinarii. Nu o mai alergi prin casa caci se lasa singura prea usor prinsa. Provocarile nu-si mai au rostul. Teritoriile sunt toate cucerite, nimic nu mai ramane nedescoperit. Pasiunea sta sa lesine. Iubirea e gata sa moara. Totul se inchina unui zeu tampit care isi spune Previzibil.

Nici macar liniste sufleteasca nu mai exista. Zilele se aseamana prea mult unele cu altele. Trupurile se cauta din ce in ce mai rar, iar gesturile lor de cautare sunt inutile si lipsite de inflacarare. Din nou nesincronizate. Nu mai stii cand a fost prima imbratisare, cand ai spus ultima oara te iubesc, cand s-a crapat pamantul si te-a prins sub pamant la primirea unui alt “te iubesc”. Se cer unele explicatii, dar devenim prea comozi ca sa le dam. Niste schimbari ar fi binevenite, dar cine mai poate sa iasa cu fata curata din baltocile in care s-a scaldat zile si nopti si ani la rand? Sarutarile sunt toate fade si nu-ti mai inspira nimic.