Ultimul metrou numit iubire

Nu era asa. Ar fi vrut sa strige, sa urle dupa ajutor, sa cheme pe cineva care sa ii oblojeasca ranile pe care uneori nu le mai putea ingriji singura. Ce rost avea, insa? Cand acel cineva nu avea sa fie el. El era plecat intr-o alta lume, in alte asternuturi, printre femei frumoase si haine scumpe, amintindu-si doar in vis de parfumul unei iubiri sfinte adolescentine.

Iar ea, ea inca inchidea ochii ori de cate ori facea dragoste cu celalalt, ascunzandu-si cu disperare lacrimile atunci cand mainile sale ii cercetau trupul, incercand sa gaseasca o urma de dragoste. Marele ei avantaj era ca ranile sufletului nu ieseau la suprafata cu adevarat, pentru ca altfel ar fi fost plina de bube sagerande si avide de oblojire.

Metroul sosi pe peron. Odata cu primii trecatori ce se indreptau timid spre intrare, un junghi viclean ii sageta inima, lasand-o pentru cateva secunde fara suflare.

Cand scrasnetul rotilor avea sa se opreasca definitv, ii era sortit sa paseasca din nou in calvarul pe care ea insasi il crease.

Un gand perfid, dar nepermis de liber ii fulgera mintea: si daca atunci cand usile se vor deschide, el o va intampina? Isi duse mana la gat pentru a se elibera de sub stransoarea esarfei ce incepuse sa o sugrume prea atare.

Metroul incetini, apoi se opri in dreptul unui barbat masiv, cu o geaca tocita de piele. Zambetul sau larg si ochii sai nepermis de albastri ii inghetara sangele in vine: prezentul pe care il negase atat de vehement era tot acolo. Zambetul sau nu i se mai paruse niciodata atat de hidos si propriile-i ganduri o facura sa stranga si mai tare bara de fier din dreapta sa. Ce se intampla cu ea? De ce avea toate acele reactii? De ce nu putea pur si simplu trece mai departe?!!

Lumina senzorilor usii se aprinse, insa ea nu se grabi sa iasa din metroul ce ar fi putut sa o duca mult mai departe de mocirla in care se afunda incet, dar sigur.

Usile se deschisera in sfarsit si pasagerii grabiti incepura sa intre si sa iasa in vagonul de-acum ticsit de lume.

Fata, insa, statea nemiscata, privind la cel din fata ei ca la o oglinda ce reflecta un adevar prea dureros de murdar si urat pentru a-l accepta.

“Dar daca ar fugi? Daca ar astepta ca usile sa se inchida, iar ea s-ar indeparta incet de usa, ca trezirea dintr-un cosmar caruia nu ii mai permiti sa te loveasca?”