Au incercat sa ma vindece de iubireů

Au incercat sa ma vindece de iubireů
Kudika
11 Mai 2010

Au incercat sa ma scape de iubire, de durerea permanenta a unei iubiri imposibile, reusesc in cele din urma sa ii spunů Au vrut sa-mi arate cu orice pret ca lumea merge mai departe, curge, te trage, te taraste in ea, te obliga sa apesi butonul cu pulbere si sa arunci in aer tot ceea ce te face nefericit. Mi-au spus ca toata lumea, mai devreme sau mai tarziu, trece prin asa.

Nu stiu ce simtea. Nu ar fi tradat niciodata o umbra de emotie. M-a luat de mana si mi-a facut semn sa ma asez pe o banca. Avea o geaca de piele neagra. Am luat loc cuminte. Nu stiu ce simteam. Nimic cred… De multa vreme nu mai simt nimic. Eram imbracata in rochia albastra cu floricele albe. Picioarele se miscau nervoase in stanga si in dreapta. Nu tremurau. Ne-am asezat pe banca de lemn si mi-a aratat ce se mai intampla prin lume. Toti oamenii care nu isi gasesc linistea se chinuie sa gaseasca drumul care sa le indice mantuirea. Eu nici macar nu m-am straduit… Pauza. Tac. Am prostul obicei de a incepe cu sfarsitul. Imi raspunde prin tacere. Are nesuferitul obicei de a-mi raspunde cu aceeasi moneda. Este tactica care intotdeauna ma scotea din inertie, din manie, din nervi si ma face sa reactionez, sa zambesc, sa chicotesc, aruncandu-ma spasita in bratele lui. El intotdeauna da capul peste cap si rade in hohote.

Aici greseste mult, nu are de unde sa stie. A fost o perioada in care as fi putut sa jur ca am luptat cu mine ca si cum as fi fost cel mai mare dusman al meu. Am incercat sa ma lovesc si sa ma inving. Uneori imi iese jocul, ii transmit prin ganduri… pana intr-un moment anume cand inima icneste din nou si isi aduce aminte. Atunci sangele ii pompeaza mai repede, ochii se strang de parca ar avea o cocoasa in ei, unghiile intra in carne si fata frumoasa de pica care respire acum de parca i-ar sorbi respiratia devine urata, cu linii de durere agatandu-se de expresii ciudate inciudat vorbite intre ele sa nu ma paraseasca niciodata. Pentru ca lacrimile tot refuza, tot nu pot sa curga… Poate stie el cum, de ce nu… Vezi tu, cred, inca mai cred ca inima asta… te-a iubit, bleaga asa cum e, pana la refuz si… toti barbatii, toate sentimentele confuze, toate experientele cele noi care vin si curg garla peste ea nu au cum sa o faca din nou inima rotunda.

Ciudat si ciudat de nefamiliar, vad cum chipul lui se schimonoseste de parca o durere surda i-ar fi patruns pe sub piele, facand-o sa se stranga. Are o expresie pe care nu i-am mai vazut pana acum, iar chipul lui este de un negru trist. Lui cum i-a mers, as vrea sa intreb galagios, insa de fapt murmur, abia daca misc buzele. Si-a consumat destinul pana la capat? Si-a fumat portia lui de suferinta? S-a vindecat definitiv?... A putut? Frica nepamanteana ca ar putea raspunde afirmativ m-a facut sa ma cutremur. Din nou mi-as dori sa plang. A putut?... Protestez impotriva vointei mele de a afla un raspuns adevarat.

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:


Setari Cookie-uri