As vrea sa pot spune ca am avut un amant

Si, in continuare, uite asa, ajungem, fetelor, obosite de atata spalat, aspirat si hranit de copii, ajungem sa uitam de centura de castitate cu care ne-am autoprotejat de la casatorie incoace. Lasam garda jos, cetatea nu mai e inexpugnabila. La atac, domnilor! Si aici am si eu intrebare de pus si astept un raspuns din partea unui domn, documentat ( fie domnul, fie raspunsul sa fie documentat, ca azi nu-s mofturoasa ). Intrebarea suna cam asa: CUM va dati seama, voi barbatii, cand se coboara garda? Cand aveti cale libera? Si cum va dati seama ca nu e loc? O fi un algoritm aici, ca parca n-am incredere in ceea ce spun psihologii pe tema asta. Un miros oarecare, un feromon sau pur si simplu felul in care mamica, de manuta cu copilul in parc, isi da parul pe spate sau... cine stie? Asteptam raspunsul sa ne lumineze.

Odata lasata garda jos, vine el. Si ne trezim, fetelor, ca suntem din nou tinere, interesante, inteligente, frumoase, elegante, aranjate, cu pofta de viata. Brusc, avem timp sa facem orice, oricat si oriunde. Tinem casa sus, curata, frumoasa, aranjata, asa ca noi. Ducem copilul la gradinita/scoala, ore de engleza sau de inot, ne intalnim cu prietenele in oras, mergem la sala si, printre toate astea, avem timp si pentru EL; si culmea, seara avem chef si de sotul propriu, care brusc, nu se stie prin ce minune, si-a recapatat interesul pentru ograda lui... ca-i cam disparuse de vreo cativa ani incoace. Si asta tine cam cateva luni, pana ne trezim ca iubim... dar iubim cu disperare, pentru ca de data asta e TABU. Iubim pentru ca nu e voie, iubim pentru ca nu ne putem parasi sotul, EL nu-si poate parasi nevasta, iubim pentru ca sunt si niste copii nevinovati la mijloc si intre timp innebunim putin. Nu mult, dar suficient pentru a nu ne mai recunoaste. Ne departam incet de prietenii de familie, de rude, nu prea mai avem timp de nimic, spre final ne indepartam si de prietenele cele mai apropiate, discutam pe fuga la telefon, intre o intalnire si un telefon de la EL, iar acest telefon incepe sa vina din ce in ce mai rar, pentru ca e tot mai ocupat cu diverse alte activitati, afaceri, job, familie, cariera, musafiri, rude, vacante, concedii si, cum barbatii au memoria scurta, cam uita de noi...

Si ne trezim ( oare a cata trezire pe articolul asta? ) in aer. Nu mai stim ce inseamna liniste. Nu mai stim cum arata colocatarul din dormitor, ne dam seama socate cat de mult a crescut copilul intre timp, ne amintim vechi numere de telefon si ne apucam sa sunam. Dupa introducerea de rigoare, prietena cea mai buna intreaba: Esti bine? N-am mai vorbit demult. Si uite aici ar fi trebuit sa inceapa povestioara asta a mea: Buna ziua, ma numesc S. L., am 32 de ani si as vrea sa pot sa spun ca am avut un amant. Dar inca nu pot, nu ma pot desparti de el, el comod fiind, ii este mult mai usor sa vina la mine cand are timp, chef, cand poate si asa mai departe. As avea nevoie de existenta unui club al Nevestelor Anonime Dependente de Amanti, unde sa ma inscriu, sa ma intalnesc si cu alte femei in situatia mea, care sa ma inteleaga, sa ma ajute, sa le ajut si eu pe ele, macar cu un umar disponibil, ca altceva... nu prea ai cum. Psihologii spun ca ruptura trebuie sa vina din tine. Trebuie sa fii satula de tot ca sa poti sa-ti amintesti cum e sa traiesti tu cu tine si sa fii multumita.