M-a parasit a doua zi dupa nunta

Mi-a spus ca in dimineata aceea s-a decis, a ales-o pe cealalta si ca este cu ea in drum spre o destinatie exotica, ca ii pare rau si ca vrea sa divortam... Stiu ca am avut puterea sa ii spun: “Bine, asa va fi, distractie placuta si viata frumoasa”, iar conversatia s-a incheiat acolo.

M-am intrebat ulterior, dupa trei zile de “perpelire” a sufletului, cand mi-am mai revenit si am reusit sa devin rationala, ce s-a intamplat de fapt? Daca relatia noastra era asa frumoasa, ce calitati sa aiba cealalta incat sa il determine sa faca acest gest? Mai mult, cand a avut timp sa dezvolte o relatie, caci el era in fiecare seara acasa mai devreme decat mine si n-a lipsit vreodata o noapte, nici in delegatii nu a plecat, poate doar in pauzele de masa sa se fi vazut cu respectiva... Si daca era asa, cum putea el considera ca din asa putina cunoastere ea ar fi fost potrivita, sau, cel putin “mai” potrivita... Trebuie sa convietuiesti cu un om pentru a-i cunoaste obiceiurile reale, ci nu masca sociala... Nu inteleg de asemenea cum a putut sta alaturi de mine in tot timpul organizarii nuntii si cum de putea afisa atata fericire pe chip in seara nuntii. Nu inteleg de ce a facut nunta... Nu inteleg atat de multe nici acum, insa nu ma mai gandesc ce calitate avea respectiva, ci la ce defect avea el: prostia. Si nu spun asta pentru ca m-a parasit pe mine, ci pentru ca a ales o relatie care... tindea la zero. In fine, m-am recules si chiar in saptamana respectiva am initiat divortul. Aveam un bun prieten avocat care saracul mi-a stat alaturi si m-a incurajat si tot el mi-a facut cunostinta cu un tip super care trecea si el printr-o depresie post-despartire, asa ca amandoi aveam nevoie de o relatie tampon si am plecat cu el in luna de miere (n-a fost nimic intim intre noi in acea excursie).

Este uimitor faptul ca, detasata de orice gand de conditii ale unei relatii, am trait clipe atat de frumoase alaturi de noul tip, fara nicio responsabilitate sau fara a crede vreunul din noi ca ni s-ar cuveni ceva de la celalt... oricum, eram prea sceptica privind relatiile, nu puteam crede atunci in dragoste cand omul caruia i-am oferit inima si toata increderea mea a plecat de langa mine a doua zi dupa nunta.

Partea interesanta este ca am discutat vrute si nevrute cu acest barbat si tocmai faptul ca il durea despartirea lui (tot din cauza inselarii, din partea ei in cazul lui) dovedea ca undeva poate nutri sentimente nobile, ca ii pasa de regulile morale privind fidelitatea, ca are prentia la ea intr-o relatie... Am realizat mai tarziu aceste calitati, in saptamana aceea doar ne-am decsarcat amandoi gandurile. Am aflat atunci ca isi dorea o familie, un copil, o viata duala, ca visa la femeia pe care sa o tina de mana la batranete... Ma intreb oare cati barbati viseaza la asta? Cati se simt fericiti si fac din asta unul din scopurile vietii?