Ma marit virgina... cu sufletul

Era pentru mine ca o a doua constiinta, vorbeam cu el cu aceeasi sinceritate cu care imi vorbesc mie, in gand. Si cred ca el facea la fel... E foarte greu de descris o relatie atat de pura, fidela, sincera si... plina, in toata esenta cuvantului. Stiu ca atunci cand mi-a fost rau a stat langa mine mai mult decat parintii mei si multe nopti le-am pierdut ascultand cum imi canta la pian o piesa ce o compusese pentru noi.

Fiecare din noi aveam deja o relatie stabila, si totusi eram naivi... Imi aduc aminte ca umblam impreuna sa le cumparam cadouri partenerilor nostri si era asa nebun, se juca cu lucrurile, alerga, se juca cu parul meu, imi facea codite sau cine stie ce-i mai trecea prin minte, avea o imaginatie debordanta, era deosebit de spontan si original si facea cea mai buna cafea din lume, cu lapte, cu cateva picaturi de rom, nici pana azi nu stiu cum o facea. Mi-e dor de gustul acela...

Intr-o zi a venit bucuros la mine ca el s-a gandit sa plece cu bursa in strainatate, ca are de dat cateva examene si pleaca pentru un an, iar daca reuseste ramane de tot acolo. Eram foarte fericita pentru el si mai ales pentru curajul lui, si eu as fi putut pleca cu aceeasi bursa ca si el dar imi lipsea curajul. Isi facuse deja planul ca isi va lua si prietena cu care urma sa se casatoreasca, visa cu ochii deschisi la o fericire in strainatati si eu fara sa vreau visam alaturi de el.

Prietenul meu se purta frumos cu mine, se poarta si acum, ireprosabil, dar oricat de frumos s-ar putea purta si oricat de mult m-ar iubi nu poate egala atatia ani... In fine, n-a trecut mult timp si el isi facuse deja bagajul de plecare si tot intr-un timp care nu stiu cum a trecut m-am trezit fata in fata cu el, la aeroport, trebuind sa-i dau ultimul pupic de plecare... Amandoi eram cu prietenii nostri dar eu parca brusc atunci ma trezisem la realitate! Atunci mi-am dat seama ca... pleaca! Si chiar am exclamat: Pleci!”, ca si cum pana atunci nu stiusem, insa probabil pentru el figura mea a fost prea expresiva ca sa nu-mi priceapa gandurile... Poate mi-a inteles gandurile mai repede decat am reusit eu sa le constientizez.

I-am vazut fata cum se intuneca, cum dintr-o data disperarea isi facea loc in privirile lui si cum imi raspunde stins: “Plec...” Eu n-am fost in stare sa-l pup, m-a pupat el, m-a luat in brate, mi-a zis ca o sa-i fie dor de mine, s-a mai uitat o data la ceilalti si a plecat. Atunci am inteles: iubeam si habar nu aveam de asta. Ne iubeam, cred, sper...