Unii oameni cred in iubire, altii mai putin, unele persoane au incredere in relatia lor, altele nu au niciodata incredere in oameni si nici in parteneri.
Eu insa dintotdeauna am crezut in dragoste, desi de multe ori tocmai aceasta credinta mi-a adus destule suferinte. Dar ce nu te omoara te face mai puternic. De fiecare data cand iubeam era ca pentru prima oara, ma implicam in relatiile pe care le aveam cu incredere, sustinere si daruire totala, fara a ma gandi ca s-ar putea sfarsi iar un final mi-ar aduce suferinte atat sufletesti cat si financiare.
Si totusi am aflat ca dragostea se poate simti si altfel decat... rational poate. Ca toate sentimentele se pot naste intr-o clipa, fara a-i sti defecte si calitati, obiceiuri si placeri, fara a-l cunoaste suficient incat mintea mea sa il "accepte".
Toate acestea le-am aflat intamplator... Am terminat munca mai devreme si m-am gandit sa ma recreez putin prin parc. Ploua, asa ca ma puteam bucura de singuratate pe aleile umede. Imi place ploaia si nu ma feresc de ea, prefer sa nu port umbrela (decat daca trebuie sa ajung undeva unde imaginea trebuie sa fie impecabila). Simtind ca nu este nimeni in jur am inceput sa dansez, sa alerg, sa ma bucur de cateva minute libere in care sa ma joc si sa uit de grji si toate restrictiile pe care "oamenii mari" le au. Ei bine, situatia nu era chiar cum credeam eu, caci cineva totusi, stand pe o banca retrasa, ma privea. Era un el, pe care l-am zarit intr-un final si, observandu-i zambetul, m-am gandit sa il intreb daca eu sunt motivul amuzamentului sau. S-a ridicat de pe banca si s-a apropiat de mine. Cand i-am intalnit privirile am trait o senzatie foarte ciudata. Ii cunosteam ochii, ii cunosteam vocea si aveam senzatia ca stiu cine este, desi era prima data cand il vedeam.
Spune-ti parerea!