Viata e tare intortocheata. Crezi ca ai fericirea in palme si te trezesti brusc doar in iluzie...
“Omul trebuie invatat sa traiasca singur” – Ileana Vulpescu – un citat care acum imi vine asa des in minte. Imi iubesc partenerul, sau il urasc, nici nu mai stiu ce simt, cert este ca are puterea de a ma ravasi pana in ultimele cotloane ale sufletului meu, de care nici nu stiam ca exista... Imi vin in minte ganduri de razbunare si totodata de iertare, as vrea sa-l vad ca-i pasa si ca sufera ca ma raneste si imi doresc atat de mult asta, ca si cum o minune i-ar pune sentimente pentru mine in suflet... Dar asta nu se intampla. El e la fel, rade fals (acum stiu ca este fals) si desi vede ca ceva se intampla cu mine si sunt destul de suparata, totusi nu face nimic, nu schiteaza niciun gest.
Trebuia sa ne casatorim, foarte curand, aproape toate pregatirile sunt gata, visele mele de a fi mireasa si de a fi iubita, de a-mi intemeia o familie si... of, toate acele vise care te fac sa te simti implinit ca fiinta, in latura ta umana, dincolo de profesie sau orice altceva, acea implinire care te face cu adevarat fericit... Eram asa aproape de toate acestea si chiar credeam ca le traiesc, dar acum am aflat ca nu ma iubeste atat de mult, nu ma doreste atat de mult si mai mult, ma inseala, iar gandul ca poate nici macar nu-i prima oara cand o face nu-mi da pace.
Spune-ti parerea!