Eram in culmea fericirii cand m-a cerut de sotie! Simteam ca am atins culmile Raiului si ca tot raul din viata mea avea sa dispara, chiar daca urma sa mai intampinam si greul, dar eram doi si il doboram repede!
Credeam in sansa, in posibilitatea de a fi fericiti asa cum multi care isi intemeiaza o familie nu spera, ci chiar cred ca exista Binele. M-a cerut in casatorie la munte, era trecut de 00:00 iarna trecuta, ningea cu fulgi cat nuca, brazii foarte inalti erau ca in povesti incarcati cu zapada si totul era alb, cabana singuratica... Un peisaj cum niciodata n-am mai vazut, atat de romantic... Am iesit sa ne plimbam, ne-am jucat in zapada sub fulgii imensi si desi ce picau din cer si ne-am simtiti atat de bine... Apoi am intrat in cabana, ne-am schimbat, ne-am asezat langa semineu cu un pahar de vin negru in mana si atunci, sub cateva discutii dulci m-a cerut. Au trecut lunile de atunci, relatia a decurs minunat mai departe pana acum 6 luni cand am simtiti brusc o raceala, o indepartare, o abatere. Vorbeam cu el dar parca nu ma mai asculta, nu mai venea nerabdator acasa si nu ma mai saruta si imbratisa cand pasea pragul casei, nu ma mai dorea in fiecare seara si cafeaua de dimineata nu o mai faceam impreuna. Nu mai eram doi... M-am intrebat atunci, ca orice femeie ce simte raceala in cuplu, oare ce se intampla cu el. M-am gandit ca poate are o situatie stresanta la munca si am discutat cum ii decurg lui zilele, dar nu a povestit nimic relevant ci totul decurgea cu o banalitate de necrezut. Ulterior am mai sesizat ceva: a inceput sa intarzie seara, pe ideea ca iese cu colegii dupa munca in oras la o terasa. Insa el nu facea niciodata asa, sau daca iesea ma chema si pe mine atunci cand se putea, avid de prezenta mea. Acum nu mai era asa, chiar daca uneori imi spunea ca iese cu prietenii comuni. Aici insa a gresit. Intr-o seara m-a sunat una dintre prietene si o intreb cum de nu m-au chemat si pe mine, caci imi spusese iubitul meu ca intarziase pentru ca ii gasise la o terasa si s-a oprit sa stea putin de vorba. Mi-a spus ca ei nu iesisera nicaieri cu o seara in urma si ca nu s-au mai vazut deloc cu iubitul meu de cand ne intalnisem cu totii. Atunci eu am tacut, a inteles si ea, asadar a doua zi in pauza de masa era deja langa biroul meu, asteptand sa mergem sa mancam impreuna si sa discutam. Atunci intelegea si ea de unde supararea mea si comportamentul indiferent fata de ea: credeam ca ies cu totii fara mine, ma simteam marginalizata, ba chiar atacata, sabotata.
Spune-ti parerea!