Soacrelor din lumea intreaga as vrea sa le cer sfatul, nurorilor din lumea injumatatita a inrudilor as vrea sa le marturisesc ca imi este frica. Problema mea nu este deloc simpla, ba chiar cusuta cu fir de incurcaturi. Am ascultat zeci de istorisiri despre soacre si nurori de la cunostintele mele, am ras cu gura pana la urechi la bancurile care circula liber si nestingherite pe aceasta tema, am aprobat si dezaprobat fara nonsalanta si discernamant de o parte si de alta a ambelor tabere.
Sunt sotie, nu am fost niciodata nora si in curand o sa devin soacra. Da, sunt sotie si mana, nu model, dar una suficient de ok ca sa fiu iubita, respectata si apreciata pentru nici mai mult, nici mai putin decat ceea ce sunt. Ascultandu-mi prietenele, am ajuns sa cred ca am ceva personal cu soacrele. Ascultand in gura soacrelor, am crezut ca imi displac nurorile. Vazand realitatea, mi-am dorit sa am o soacra care sa-mi sarez mancarea si sa-mi pipereze viata. Dar.... de ce sa manii pe cel care exista sus? Am la randul meu o mama ca orice mama, una din painile lui dumnezeu care ar fi facut orice pentru raiul fiicei sale, dar ar fi dat cu draga mana o mana de ajutor in oprobriul bunicii mele, adica soacra ei. Nu am ajuns niciodata sa-mi cunosc soacra, iar sotul meu mereu imi repeta ca daca ar mai fi trait ne-am fi inteles de minune. Asa ar fi fost. Daca ii semana sotului meu, mi-as fi putut arunca si un picior in foc, jurand ca altfel nu s-ar fi putut. Si care este la urma urmei problema mea cea mare si grabnic arzatoare? Dragele mele, imi este groaznic de frica. Peste trei luni o sa devin soacra. Asa cum le este frica nurorilor de soacre, asa mi-e teama de aceasta realitate.
Spune-ti parerea!